sâmbătă, 27 aprilie 2013

Pietonii



 Motto: "Când traversezi strada, uită-te bine în stânga şi în dreapta."
 “Pietonii reprezintă cea mai mare parte a omenirii. Pietonii au creat lumea. Ei au construit oraşele, au ridicat clădirile cu etaje peste etaje, au făcut instalaţiile de canalizare şi de alimentare cu apă, au pavat străzile şi le-au luminat cu becuri electrice. Ei au răspandit cultura in lumea intreagă, au inventat tiparul şi praful de puşcă, au făcut poduri peste râuri, au descifrat hieroglifele egiptene, au pus in circulaţie lama de ras, au desfiinţat comerţul cu sclavi şi au stabilit că din boabele de soia se pot prepara o sută paisprezece feluri de mancare gustoasă şi hrănitoare.
Si când totul a fost gata, când planeta noastra a căpătat un aspect oarecum civilizat, au apărut automobiliştii. 
Automobilul a fost inventat tot de către de pietoni. Dar automobiliştii au uitat asta numaidecât şi au început să-i striveasca sub roţile maşinilor lor pe sărmanii pietoni blânzi şi inteligenţi. Străzile, create de pietoni, au trecut sub stăpânirea automobiliştilor. Partea carosabilă a devenit de două ori mai lată, iar trotuarele, de două ori mai inguste. In oraşele mari, pietonii duc o viaţă de martiri. S-a introdus pentru ei o restricţie de ghetou în ce priveste circulaţia. Nu li se îngăduie să traverseze decât la intersecţii, adică tocmai acolo unde circulaţia este mai intensă, unde firul de păr de care atârnă de obicei viaţa pietonului se poate rupe mai uşor decât oriunde. In frumoasa noastra patrie, maşina - destinată, in concepţia pietonilor care au inventat-o, să serveasca transportului paşnic al oamenilor şi lucrurilor - a căpătat un caracter primejdios de proiectil fratricid. Dacă, uneori, pietonul izbuteşte să scape de sub botul argintiu al maşinii, vine miliţia şi-l amendează pentru nerespectarea catehismului circulaţiei.
 In general, prestigiul pietonilor s-a şubrezit mult. Ei, care au dat lumii oameni iluştri ca Horaţiu, Boyle-Mariotte, Lobacevski, Gutenberg sau Anatole France, sunt nevoiţi acum să se strâmbe cum nu se poate mai caraghios ca să atragă atenţia asupra existenţei lor.
 Un grăitor exemplu îl constituie pietonul-sportiv, plecat de tânăr din Iaşi şi care, ajuns în pragul bătrâneţii la porţile Oradei, va fi strivit de un autocar unguresc, al cărui numar nimeni nu va apuca să-l reţină.
 Un alt exemplu ar fi cel al mohicanului european al mersului pe jos. El face înconjurul lumii, rostogolind în faţa sa un butoi. Ar fi mers el bucuros şi fără butoi; dar atunci nimeni n-ar fi băgat de seama că e într-adevăr un pieton de cursă lungă şi ziarele n-ar fi scris nimic despre el. Aşa încât e nevoit să împingă în faţa sa, toată viaţa, butoiul blestemat, pe care - colac peste pupăză - este desenată cu galben o inscripţie ce laudă neîntrecutele calitaţi ale uleiului de automobil.
 In aşa hal a decăzut pietonul! Numai în micile oraşe pietonul mai este respectat şi iubit. Numai acolo mai este stapân al strazilor şi poate călca, fără să se sinchisească, pe caldarâm şi să-l traverseze în orice direcţie, cum vrea şi cand îi pofteşte inima.”
Ilf si Petrov - “Viţelul de aur”

joi, 25 aprilie 2013

13 Iaşi - Cârciumi de poveste 3



O cârciumă cu pretenţii a Iaşilor anilor ’80 era cea situată pe acoperişul Hotelului Unirea, cunoscută de toată lumea sub denumirea de “13”. Acesta era singurul etaj la care oprea liftul special prevăzut doar pentru clienţii localului.
În acea perioadă, acolo era unicul loc din Iaşi în care puteai savura o bere poloneză Okocim sau una nemţească Radeberger.

 

Împreună cu Leahu şi Bibanu', am vizitat locaţia timp de un semestru, săptămânal, în’83. Se întâmpla doar marţea, după cele 2 ore de sport pe care le aveam de la 8 la 10 în dealul Copoului pe unul dintre  terenurile de antrenament ale Politehnicii Iaşi.
În ziua respectivă mai aveam doar 2 ore de curs şi seminar la engleză, de la 12 la 14. Pe parcursul întregului semestru 2 al anului întâi de studenţie, am reuşit să ajungem la acest curs doar de 3 ori: de 2 ori în jurul orei 13:55 şi o dată, ceva mai devreme, la 13:45, în ziua în care trebuia să dăm examenul (pe care l-am promovat toţi trei cu nota 9, spre deosebire de restul colegilor care, prezenţi fiind la toate orele, îl luaseră cu 10).

Ritualul era următorul: prin rotaţie, doi dintre noi cumpărau de la negrii din faţa shop-ului din holul hotelului ţigările americane (50 lei - Camel, Pall Mall sau Lucky Strike fără filtru, 

 60 lei - Rothmans sau Dunhill (în pachete de alea cu 2 compartimente),
sau 65 lei Kent-ul lung), iar al treilea plătea toată berea care se consuma (13,50 lei sticla).
Atmosfera de aici nu avea nimic în comun cu cea din cârciumile prezentate anterior pentru că tipologia clienţilor era cu totul alta. Ca să vă faceţi o idee, în acea perioadă o halbă de bere la Zoiosu era 3,50 lei iar în Bucşinescu 4 lei.
Motivul principal pentru care această terasă era vestită în randul studenţilor era numărul, destul de mare, al celor care o aleseseră ca fiind locul de unde se puteau arunca în gol, fără teama că ar putea scăpa doar cu vreo infirmitate sau paralizie pe viaţă. Rata de succes a sinucigaşilor care o alegeau era de 100%.
Cel mai cunoscut era cazul unei studente la litere, dezamăgită în dragoste, care după un zbor planat de 30 de metri, s-a înfipt drept într-unul dintre cele trei catarge metalice plasate lânga hotel, pe care se arborau, la zi de sărbătoare, drapelele patriei noastre socialiste şi ale partidului nostru iubit.
Pentru a nu fi nevoiţi să taie stâlpul cu pricina - ceea ce ar fi însemnat bani grei cheltuiţi din averea poporului (dacă l-ar fi tăiat ar fi trebuit plantat altul nou pentru că era tocmai cel pe care se arbora steagul partidului şi ar fi dat prost ca tocmai ăla să fie sudat), edilii au preferat să taie leşul tinerei pentru a o extrage de-acolo.
Un mare inconvenient al locaţiei era faptul că şansele de a trage ţeapă erau aproape nule. Ele se iveau doar în zilele ploioase când, în loc să stai afară pe terasă, te puteai aşeza strategic la una din mesele situate în faţa liftului. Daca pe liftieră o apuca pântecăraia sau una dintre celelalte 861 de nevoi femeieşti şi era nevoită să-şi părăsească postul, puteai să o ştergi englezeşte şi să mai şi blochezi liftul la parter astfel încât, până s-ar fi pornit careva în urmărirea ta, tu deja să savurezi a 3-a bere Mărgineni la litru pe terasa de la Iaşul, care se afla la o aruncătură de băţ. O chestie inedită pentru acele vremuri era faptul că, după ce comandai berea, ţi se oferea, din partea casei, un castronel cu vreo 32 de grame de alune. Gratis!