Zoiosu' Iaşi - Cârciumi de poveste

Una dintre “perlele” cârciumilor Iaşului, a fost terasa “Zoiosu”. 

Situată pe strada Sărărie, în imediata apropiere a căminelor studenţeşti din Tîrguşor, şi-a căpătat un renume de neegalat datorită faptului că aici halbele nu erau spălate decât după terminarea programului, sau niciodată.

Fiind în permanenţă plină ochi, clienţii insetaţi, care aveau şansa să ocupe o masă, luau de pe aceasta halbele golite de “predecesori” şi se repezeau cu ele direct la coada din faţa dozatoarelor de bere, fără să mai aştepte să le spele careva.

Se zvoneşte că pentru a avea o bere cu spumă consistentă, se mai adăuga şi niscaiva DERO în băutură. Având în vedere faptul că mulţi dintre foştii clienţi încă supravieţuiesc, înclin să cred că a fost doar o răutate răspândită de vecinii de la Terasa Vânătorului, aflată în imediata apropiere.

Ştiut fiind faptul că orice cârciumă legendară din Iaşi a dat nastere măcar unei poveşti literare de mare valoare, vă supun atenţiei următorul fragment:

LA CRAŞMĂ

“Venise vremea să mearga la crîşmă. Popic căută în şifonier şi scoase o veche cutie de pantofi, legată cu o fundă de mătase roz. În cutie era un teanc de scrisorele. Luă una din ele, apoi îşi puse căciula-n cap şi tuleo’ la Zoiosu’. Aici Popic găsi toata gaşca-n păr. Uite-l pe dom' Profesor mustăcind de zor, pe dom' Giner care bea ca un miner, pe dom' Gălbează cel cu mintea trează! Uite-l pe Părăluţă cu o carte în mînuţă. Uite-l pe Gică Halbă, zis şi Pleaşcă, omul care e în stare să se zgîiască o zi întreagă la o halbă şi care ştie treizeci şi trei de şmecherii ca să-l facă pe comeseanul întîmplător să-i dea o bere de pleaşcă. Uite-l şi pe Ivan Moldovan, odraslă a lui Traian. Ehei! Aici e o altă lume! Nici tu apartament friguros, nici tu grijă pentru plata la întreţinere, nici tu aşternut gol (lui Popic îi fugise nevasta la batrîneţe cu farmacistul Donose). Aici se bea, se destăinuie, se însingurează, se împrieteneşte, se tace, se rage, se leagă şi se dezleagă limbile mai ceva ca la Turnul Babel. Aici ne înarmăm, devenim religioşi, elitişti, ne dezlegăm de toate "ismele", facem pace in Libia. Aici şezurăm şi plînserăm pe cenuşa patriei. Deh, chestii de bar sau de har. Fiecare dupa pofta inimii. Ori dupa pofta luminii sau negurii din suflet.
"Ai materialul?", îl intreabă dom' Profesor pe Popic. Toţi îşi dadură coate şi se ţistuiră unii pe alţii: gata, lăsaţi discuţiile. Popic le flutură prin faţa ochilor hîrtia velina de nuanţă limonie: "Da' cotizaţi?" Ceilalţi se scociorîră prin buzunare şi în curînd în faţa lui Popic straluci paharul plin ochi cu votca din cea mai scumpa - preţul lecturii scrisorii. "Miroase?" întrebă Părăluţă adulmecînd plicul. Popic îi trase plicul de sub nas: „A levănţică". Apoi, tacticos, ca orice om care are responsabilitatea unei afaceri de maximă importanţă, începu să citească frumos, accentuînd adjectivele şi lungind cuvintele. Toţi erau numai ochi şi urechi. Restul crîşmei se face a nu mai exista - e doar fîlfîire de umbre, dislocare de forme.
Dupa lectura scrisorii, dom' Gălbează zise: "Da' aveai talent, bre Popicule. Puteai să ajungi cît Eminescu, ba chiar cît Ceauşescu". Popic împături cu grijă scrisoarea (trebuia să o pună la loc, în cutia de pantofi unde nevastă-sa păstra cu sfintenie scrisorile lui de acum cine mai ştie cîţi ani): "N-am numele necesar, bre.”

Praful şi pulberea se aşezară pe mesele slinoase, în aer şi peste chipurile oamenilor care erau acum undeva, departe, ca nişte mogîldeţe. Orele zilei se amestecară cu cele ale nopţii, aburind sufletul şi săltînd inima”.