Berăria Bucşinescu Iaşi – Cârciumi de poveste 2

În anii ’80, bodega cea mai apropiată de căminele studenteşti din Tudor, era berăria Bucşinescu, cunoscută şi sub numele: “La varice”. Porecla venea de la faptul că, dat fiind numărul insuficient al scaunelor de pe terasă, majoritatea clienţilor îşi sorbeau halbele stând ciorchine în picioare în jurul meselor grele din tablă, acoperite odinioară cu un strat de vopsea albă peste care patina timpului îşi aşternuse din plin amprenta. 

Existau desigur locuri şi în interior dar, datorită mirosurilor de nedescris emanate de podeaua încăperii şi de cele 2 WC-uri (doar pentru bărbaţi evident), puteau rezista acolo doar supravieţuitorii atacurilor cu gaze de luptă din primul război mondial şi cei ai lagărului de la Auschwitz din cel de-al doilea.

Celor care stăteau la coada din faţa dozatoarelor de bere li se dezintegrau tălpile încălţărilor în urma contactului cu podeaua din ciment acoperită de un strat cu un ph puternic acid format, de-a lungul timpului, în urma reacţiilor chimice produse între bere, scrum, vomă, pipi, flegme, muci şi alte “ingrediente” specifice. Vestiţii bocanci “insulated” au fost cu siguranţă inventaţi de vre-un client fidel al crâşmei, sătul să-şi  cumpere lunar încălţări noi. Veteranii povesteau de cazuri în care tălpile papucilor îţi rămâneau lipite de podea, făcând-o să semene cu vestitul “Walk of Fame” hollywood-ian unde marii actori ai lumii, îşi imprimă pentru posteritate urmele mâinilor.

Nivelul pişatului de pe podelele budelor oscila, precum cotele apelor Dunării, între 8 şi 12 cm. Clienţii se pişau direct din uşa WC-urilor, neîndrăznind să păşeasca în interiorul acestora. Cei care se ştiau a fi nevoiţi “să dea şi cu solidul”, se dotau de-acasă cu cizme de cauciuc şi lămpaşe, deoarece înăuntru era “întuneric ca-n cur” vorba lui Céline.

Studenţii politehnişti, au descoperit aici “cocteilul molotov”, marcă înregistrată a locantei. Prepararea acestuia necesită următoarele ingrediente: una halba cu bere, una sută de vodcă şi una batistă, de preferinţă cu măcar 10% din suprafaţa ei rămasă nefolosită. Se suflă spuma berii, se desface batista şi se aşează peste gura halbei apăsând uşor cu degetul arătător pe ea astfel încât să formeze un “con vulcanic”, al cărui vârf să intre în contact cu berea. Se ia paharul de vodcă şi se toarnă uşor licoarea în halbă. Ridicându-se uşor batista, stratul de vodcă va rămâne cam de două degete deasupra celui de bere. Efectul vizual este deosebit.

Celelalte efecte, ar putea fi rezumate de următoarea întâmplare: în 1986, în urma accidentului de la Cernobîl, când toată zona de nord-est a ţării era îngrozită de efectele  norului radioactiv ce  tocmai o survolase, nea’ Traian B., “cetăţean de onoare” al crâşmei, le explica comesenilor cum stă treaba cu radioactivitatea:

- Nu-i mare scofală mă cu radiaţiile astea. Uite ieri, pe când mă pregăteam să-mi prepar al treilea molotov, ia ghiciţi voi ce văd eu plutind pe spuma berulei mele?

- Ce mă?

- Păi erau o mulţime de chestii mici ca nişte drosophila melanogaster doar că erau verzi.

- Ca nişte ce mă?

- Ca nişte musculiţe de-alea din vin bă inculţilor. Şi dădeau sărmanele repede repede din picioruşe ca să nu se-nece in berea mea.

- Păi şi ce-i cu asta?

- Păi alea erau radiaţiile care-au căzut din noru’ de la Cernobîl mă tâmpiţilor.

- Şi tu ce-ai facut?

- Ce să fac? – am suflat spuma de-au zburat toate pe jos pe-aci printre cojile astea de seminţe. Duse-au fost. Cred c-au şi murit de sete până azi. Aşa că mai slăbiţi-mă cu poveştile voastre cu canceru’, impotenţa şi alte căcaturi. Şi-o iau doar fraierii ca voi care nu-s atenţi la ce le cade prin halbe. 
Hai noroc!

Zoiosu' Iaşi - Cârciumi de poveste

Una dintre “perlele” cârciumilor Iaşului, a fost terasa “Zoiosu”. 

Situată pe strada Sărărie, în imediata apropiere a căminelor studenţeşti din Tîrguşor, şi-a căpătat un renume de neegalat datorită faptului că aici halbele nu erau spălate decât după terminarea programului, sau niciodată.

Fiind în permanenţă plină ochi, clienţii insetaţi, care aveau şansa să ocupe o masă, luau de pe aceasta halbele golite de “predecesori” şi se repezeau cu ele direct la coada din faţa dozatoarelor de bere, fără să mai aştepte să le spele careva.

Se zvoneşte că pentru a avea o bere cu spumă consistentă, se mai adăuga şi niscaiva DERO în băutură. Având în vedere faptul că mulţi dintre foştii clienţi încă supravieţuiesc, înclin să cred că a fost doar o răutate răspândită de vecinii de la Terasa Vânătorului, aflată în imediata apropiere.

Ştiut fiind faptul că orice cârciumă legendară din Iaşi a dat nastere măcar unei poveşti literare de mare valoare, vă supun atenţiei următorul fragment:

LA CRAŞMĂ

“Venise vremea să mearga la crîşmă. Popic căută în şifonier şi scoase o veche cutie de pantofi, legată cu o fundă de mătase roz. În cutie era un teanc de scrisorele. Luă una din ele, apoi îşi puse căciula-n cap şi tuleo’ la Zoiosu’. Aici Popic găsi toata gaşca-n păr. Uite-l pe dom' Profesor mustăcind de zor, pe dom' Giner care bea ca un miner, pe dom' Gălbează cel cu mintea trează! Uite-l pe Părăluţă cu o carte în mînuţă. Uite-l pe Gică Halbă, zis şi Pleaşcă, omul care e în stare să se zgîiască o zi întreagă la o halbă şi care ştie treizeci şi trei de şmecherii ca să-l facă pe comeseanul întîmplător să-i dea o bere de pleaşcă. Uite-l şi pe Ivan Moldovan, odraslă a lui Traian. Ehei! Aici e o altă lume! Nici tu apartament friguros, nici tu grijă pentru plata la întreţinere, nici tu aşternut gol (lui Popic îi fugise nevasta la batrîneţe cu farmacistul Donose). Aici se bea, se destăinuie, se însingurează, se împrieteneşte, se tace, se rage, se leagă şi se dezleagă limbile mai ceva ca la Turnul Babel. Aici ne înarmăm, devenim religioşi, elitişti, ne dezlegăm de toate "ismele", facem pace in Libia. Aici şezurăm şi plînserăm pe cenuşa patriei. Deh, chestii de bar sau de har. Fiecare dupa pofta inimii. Ori dupa pofta luminii sau negurii din suflet.
"Ai materialul?", îl intreabă dom' Profesor pe Popic. Toţi îşi dadură coate şi se ţistuiră unii pe alţii: gata, lăsaţi discuţiile. Popic le flutură prin faţa ochilor hîrtia velina de nuanţă limonie: "Da' cotizaţi?" Ceilalţi se scociorîră prin buzunare şi în curînd în faţa lui Popic straluci paharul plin ochi cu votca din cea mai scumpa - preţul lecturii scrisorii. "Miroase?" întrebă Părăluţă adulmecînd plicul. Popic îi trase plicul de sub nas: „A levănţică". Apoi, tacticos, ca orice om care are responsabilitatea unei afaceri de maximă importanţă, începu să citească frumos, accentuînd adjectivele şi lungind cuvintele. Toţi erau numai ochi şi urechi. Restul crîşmei se face a nu mai exista - e doar fîlfîire de umbre, dislocare de forme.
Dupa lectura scrisorii, dom' Gălbează zise: "Da' aveai talent, bre Popicule. Puteai să ajungi cît Eminescu, ba chiar cît Ceauşescu". Popic împături cu grijă scrisoarea (trebuia să o pună la loc, în cutia de pantofi unde nevastă-sa păstra cu sfintenie scrisorile lui de acum cine mai ştie cîţi ani): "N-am numele necesar, bre.”

Praful şi pulberea se aşezară pe mesele slinoase, în aer şi peste chipurile oamenilor care erau acum undeva, departe, ca nişte mogîldeţe. Orele zilei se amestecară cu cele ale nopţii, aburind sufletul şi săltînd inima”.